A fost odată ca niciodată…

A fost odată ca niciodată, un copil vesel, prietenos, cu drag pentru oameni, dornic să exploreze, dincolo de cuvinte și înfățișare.

Să exploreze vorba, ce uneori frângea cuvintele,  mâna care nu putea fi atinsă niciodată, retrăgându-se cu teamă, să simtă cerul coborându-și norii pufoși, într-o mângâiere ușoară și caldă, să topească privirile ce nu zăboveau mai mult de-o secundă, să oprească timpul în loc, să simtă viața, natura vie și atât de senină, dar împreună cu ceilalți…

Locuia la marginea pădurii, într-o casă de bârne. Curtea-i era nici mare, nici mică, plină cu orătănii de tot felul și flori colorate cât vedeai cu ochii. Prieteni îi erau un câine și-o pisică cu care colinda pădurea când urmărea drumul Soarelui.

Nu mergea la grădiniță, deși avea anii din belșug pentru asta, dar știa că va veni vremea școlii și o aștepta cu mare drag și emoții.

Pentru asta, cobora în orășel și stătea pe-o bancă-n centru, lângă un parc de piatră, privind copiii cum se joacă. Nu a îndrăznit niciodată să intre în distracția lor, dar nici c-a fost invitat. Nu-l simțeau c-ar fi de-al lor…Hainele verzi, din lână, papucii din fir gros, cu tălpi din șorice, o imagine ce stârnea controverse, nicidecum atracții; era diferit prin port, dar tare-și dorea vorba, zâmbetul, prietenia, joaca lor! Jinduia să și-i facă prieteni pe acești copii, de-asta voia să-ncerce școala. Pentru a citi, a scrie și a se împrieteni!

La întoarcere, în drum spre casă, tristețea-i se citea-n priviri, mâinile-i tremurau, picioarele-i se încâlceau, ochii îi ardeau, și-ar fi dorit să nu simtă nimic, dar nu putea, era tot o vibrație și asta se resimțea-n jur…

Sufereau părinții, de fiecare dată când fiul lor revenea din orășel, dar nu-i spuneau nimic, îl îmbrățișau și-i transmiteau dragostea lor și calea speranței. Își revenea…îi privea și realiza că are totul!

Într-o zi, o zi senină de vară târzie, tatăl i-a pregătit o surpriză, i-a făcut un parc de joacă în curte, printre flori și orătănii.  Deschidea parcul dimineața, îl închidea seara, un parc viu, la purtător, cu jocuri altfel decât aveau copiii în orășel.

A confecționat o valiză din lemn, înăuntru adunând magia și un cub cu de toate.

Băiatul a simțit viața strângând-o la piept, prin ceea ce a făcut tatăl său pentru el. I-a adus natura într-o valiză și un cub ce-l fascina până la lacrimi de bucurie.  Știa că erau magice, astfel, le-a purtat în  orășel, oferindu-le copiilor din parc.

Am omis să specific că parcul copiilor din orășel era fără pic de verdeață, doar pietriș și fiare(tobogane, scrânciobe, etc.)

Băiatul a adus viața, natura, a dat culoare parcului cu Valiza și cubul cu simțuri.

Din acea zi, băiatul a fost numit Magicianul. Toți au fost încântați de ceea ce-au simțit, Magicianul purtându-i prin tărâmuri de vis cu magiile sale.

Anii au trecut, băiatul a încheiat școala, iar azi, împărtășește copiilor despre magia literelor, suma cifrelor, puterea sunetelor, azi,  e domnul învățător.

Magicul parc mobil e și azi în orășel,  e în clasa domnului învățător, gata să fie explorat de toți copiii, reamintind despre puterea dăruirii și despre dragostea pentru semeni.

Sănătate, armonie, zâmbete din plin!

Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.