Atitudinea plină de recunoștință
”Ceea ce investești în altul are un fel aparte de a-ți aparține ție pentru totdeauna.”
”Prietenul meu, Bill Schiebler, este o persoană care se ghidează după filozofia conform căreia poți avea orice vrei în viață doar dacă, la rândul tău, ajuți suficient de mulți oameni să obțină ceea ce-și doresc. Chiar dacă Bill suferă de scleroză multiplă, n-am putut să nu constat atitudinea sa recunoscătoare, atunci când mi-a povestit următorul incident.
Bill mi-a explicat că obosește foarte repede din cauza bolii sale și că într-una din zile se simțea cumplit de extenuat, în timp ce-și parca mașina pe aleea din fața casei. Știa că avea mare nevoie de odihnă și nu voia decât ”să fie lăsat în pace”. Cu toate acestea, chiar în momentul acela, electricianul său(care are 2 grădini pe terenul lui Bill) s-a apropiat brusc de el și i-a mărturisit plin de încântare că plantase câteva legume pentru el. Bill i-a mulțumit și-a intrat în casă să tragă un pui de somn. A simțit însă că-i fuge somnul și că nu mai putea să se odihnească. S-a ridicat brusc, dându-și seama că nu reacționase la bunătatea electricianului cu o atitudine foarte recunoscătoare. S-a ridicat imediat, s-a dus în grădina acestuia, și-a cerut scuze pentru lipsa de recunoștință și i-a mulțumit cu căldură, așa cum ar fi trebuit s-o facă de prima dată.
Bill și-a continuat povestea: ”Electricianul știe că sufăr de scleroză multiplă. Știe și cât de important este să mă odihnesc. Când și-a dat seama că-mi întrerupsesem somnul ca să-mi arăt mulțumirea pentru gestul său frumos, fața i s-a luminat. Să-ți mai spun ceva! M-am întors acasă și-am avut parte de-un somn odihnitor. Electricianul s-a întors la grădinăritul său și a mai plantat câteva legume pentru mine. ” Așa cum bine a zis și Bill: ”Amândoi am câștigat ceva din întâlnirea respectivă!”
În concluzie, Bill afirmă:” Să te simți recunoscător, dar să nu exprimi acest lucru în mod vădit este ca și cum ai împacheta un cadou și nu l-ai oferi.” din scrierile și memoriile lui Zig Ziglar)
”Lucrurile se schimbă. Acum câțiva ani, directorul ar fi exmatriculat un elev care purta blugi, cercel și barbă. Astăzi, acesta este portretul directorului.”(Joe Hickman, comic contemporan)
Ce părere aveți?!…
Pasiunea cu care tratezi subiectele este de-a dreptul molipsitoare. Pe blogul tău efectiv mă relaxez şi zâmbesc. Transmiţi o energie fantastică prin abordarea unor subiecte aparent uşoare. În spatele cuvintelor însă, este o locomotivă care ar face lumea să fie mai bună. Nimeni nu are timp de împărtăşit emoţii pozitive, mai ales în ziua de azi. În micimea noastră un simplu mulţumesc e de ajuns. Dar dacă am şi zâmbi, am strânge mâna, am îmbrăţişa? Ce mult fac aceste gesturi minore! Şi cât de “greu” sunt ele de făcut!
Nu ştiu cât de mult se vor schimba lucrurile, cum vor evolua, spre ce ne vom îndrepta. Încă planeta e sărăcită de ozon, încă se poartă războiul. Ce face zâmbetul meu în cazul ăsta? Se amărăşte. Încă stresul zilei de mâine pentru români e factorul principal cauzator de moarte. Suntem prea săraci să fim buni. Ar fi bine să explodăm de optimism, dar realităţile noastre ne cam dau peste nas. Facem şi noi ce putem. Dar o facem la o scară atât de mică, încât nu ştiu dacă schimbăm ceva în societate sau asta ne ajută doar pe noi înşine.
Ploi de bucurii!…ca să citez pe un domn ce se vrea scriitor.
Da, sunt o idealistă! Am fost și-am rămas o visătoare, în pofida greutăților, care-au fost și sunt din plin, dar asta-i altă poveste….
Da, stresul ucide, războiul alterează tot ce mai putea sau poate fi uman, sărăcia lucie nu dă alternative, planeta e sărăcită de ozon, dar continui să am încredere în oameni, în mine, în noi și-n puterea de-a renaște, de-a continua, în ciuda greutăților, de-a-ncepe, de-a remedia împreună, de-a clădi și aspira la o viață mai bună…
Antonela, am multe temeri, angoase, întrebări fără răspuns, dar mi-au rămas încrederea, speranța și pasiunea!
Da, știu, stresul ăsta, bată-l vina!…Mama a murit de cancer… supărări(moartea părinților ei, divorțul) griji și multe altele care au condus la acest final prematur…Dumnezeu s-o odihnească-n pace! Doamne, cât mi-e de dor de ea, de înțelepciunea ei, de privirea albastră, de vocea-i superbă, de mâna caldă, de vioiciunea și pofta de viață, de prezența ei! Privesc cerul și-mi simt mereu obrajii umezi….Of, Doamne! Știi ce ne spunea mereu? Fetelor(suntem două surori), fiți înțelepte, diplomate și continuați să credeți în puterea exemplului!
Antonela, draga mea prietenă din lumea virtuală, am învățat să mă bucur de lucrurile mărunte(răsăritul soarelui, ouăle din cuibar, cocoșul de pe gard, privirea senină a copilului meu, tâmplele din ce în ce mai grizonate ale soțului, de zâmbetul discret al străinilor din viața noastră! Eu, noi, suntem exemple pentru copiiinoștri în astă lume crudă, nu cel care ucide, zbiară, fură sau trădează…
Mitul lui Sisif mi-a fost drumul, dar n-am abandonat ideile ce-mi ardeau inima, sufletul și mintea! Am escaladat, am bătucit si-am traversat ”versanții”…
Oamenii au reconstruit după cataclisme, au reluat și-au început, depinde de conjunctură, dar împreună și cu încredere.
Am mai spus-o: ”Unde-s mulți puterea crește!”
Draga mea, îți mulțumesc pentru emoțiile ce mi le-ai dat, emoții pozitive, pentru gândul minunat, pentru pragmatismul prietenesc, pentru modul direct și afectiv în care-mi vorbești!
Îți mulțumesc, Antonela, pentru tot!
Sunt încântată că vizita pe blogul meu te relaxează! E o onoare și plăcere, prieten drag!
Cuvintele, scrierile tale mă emoționează, mă inspiră și-mi conturează vocabularul și noțiunile atât de necesare drumului printre litere și literaturi.