A fost odata, demult, o familie ce daruia  zambete. Acesta era rolul asumat de intreaga familie, de la mama, tata, bunici si copilasul cu ochii ca doua margele.

Zambetele in plus erau procesate de regele orasului, tinute intr-un seif de vistiernic, cu mentiunea : “Pentru vremuri de restriste”.

Anii au trecut, generatiile s-au schimbat, familia Zambet era in aceeasi postura, parca mai atroce in credinta puterii unui zambet oferit la timp si din suflet-inima-minte. Familia s-a inmultit, daruindu-se acum zambete mai multe, zambaretii fiind: verisori/e, unchi/matusi, rude pana la al 100-lea neam, care aveau acum aceasta frumoasa indatorire si indeletnicire.

Prea multe zambete pentru acest orasel, nu?!…Nicidecum! Habar n-aveau cum e sa nu mai poti zambi!…Din pacate, se apropiau astfel de momente…

Regele si vistiernicul s-au gandit ca mai era nevoie de doua persoane care sa mentina balanta zambetelor: un judecator si-un executor judecatoresc.  Cineva care sa-ti aminteasca de zambetele in plus sau in minus!  Cineva care sa mentina ordinea.

Orasul a prins viata, cotidianul fiind un tumult de idei si practici; au aparut tot felul de zgomoteci, unde se intalneau cei care-si ofereau zambete si cei care le primeau. Era nevoie de spatiu pentru a darui un zambet! Zambetele erau acum “procesate” direct de catre cei care le primeau, nu mai treceau pe la rege, nu mai exista niciun zambet in seiful orasului. Pacat!Da, da, nu mai existau visterii, acum erau, in schimb, seifuri, dar acestea erau goale…

… partea mai putin buna era ca existau persoane care nu aveau incredere in puterea unui zambet, care instigau la schimbare.  Familia zambitoare suferea. Multi dintre ei nu mai aveau puterea de-a oferi zambete! Nu mai puteau zambi… Zambetele pentru “vremuri de restriste” nu mai erau!…

Solutii?!…

Balanta nu inclina spre bine, zambetele erau din ce in ce mai rare…Tristii erau din ce in ce mai numerosi, orasul devenise cenusiu fara zambete. Era trist in jur!

Zambaretii isi vindeau proprietatile si se retrageau in munti. Altii se convertisera la tristete. Ba mai mult, facusera datorii, incercand sa schimbe ceva, conjunctural,  in jurul lor, desi altele erau principiile. Datorii acumulate, executare silita, pierderea principiilor…

Timpul a continuat sa treaca, nu s-a oprit in loc pentru nimeni, “procesand” atitudini, aducand zambet sau tristete, balanta inclinand cu dor, jale sau cum ii venea…

Nu lasati tristetea sa va  fure toate zambetetele! Inclinati balanta!