Nu-mi place să port ceas la mână! Mi se pare că trec de la o extremă la alta – timpul stă în loc sau zboară, oricum, în defavoarea mea. Da, recunosc, ceasurile, de multe ori, mă deprimă. O fi superstiție, fixație sau doar așa… un mit. 🙂

În schimb, așa cum v-am mai spus-o deja, soțul meu e innebunit după ceasurile de mână.

Îi place foarte mult să caute promoțiile și să aleagă dintre mai multe opțiuni. Făcându-i pe plac, însoțindu-l în călătoria virtuală prin magazinele online, căutând ceasuri online de vânzare,  a descoperit un site de accesorii – ochelari, ceasuri, bijuterii, parfumuri.  Cum era de așteptat, ceasurile și ochelarii de soare au fost pe podium în alegeri. 

În timp ce privea articolele expuse, a ținut morțiș să-și însoțească navigarea pe Internet de-o poveste – ”Povestea pozei din ceas”.

A fost odată, ca niciodată, că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, o preafrumoasă fată – cum era de așteptat – care s-a îndrăgostit de persoana greșită, tocmai când fusese sortită altuia. Suferea biata fată, știind că cel căruia îi fusese hărăzită, deși băiat bun și cu stare, nu avea habar de cum e ea, cine-i ea, ce-i place, ce nu-i place…n-o cunoștea defel…În schimb, sufletul pereche, băiatul căruia îi dăruise inima, simțea totul când era vorba de ea, jumătatea lui în viața asta și-n cealaltă.

Păcat că cei doi nu au putut rămâne împreună, iar dictonul ”până la adânci bătrâneți” nu le era hărăzit, dar au convenit ca-n astă viață să pregătească terenul și întâlnirea pentru ce va urma…Am uitat să menționez că iubitul fetei era ceasornicar; de fapt, era inima ceasornicelor, era cel ce-a făurit acele, dându-le sens. A confecționat mai multe ceasuri de pus la mâna stîngă, în dreptul inimii, ceasurile de damă Esprit și ceasurile de dama Detomaso, unul pentru zi, altul pentru noapte, tocmai ca atunci când le purta, cele două(inima și ceasul) să bată la unison. În fiecare ceas a pus, printre mecanisme, o poză și-un poem, poza lui și poemul de dragoste.   Când nu erau la locul potrivit, ceasurile se opreau, înghețau la propriu, cadranele devenind străvezii și fără culoare.  Se opreau ceasurile, dar cu timpul, purtându-le, nepurtându-le, inima fetei s-a îmbolnăvit, nemaiținând pasul cu ceasurile primite-n dar…Până într-o bună zi, când propriul ceas s-a oprit, la unison cu ceasul de pe noptieră.

Sentimentală sau nu, dar marea amatoare de povești nu iubește deloc ceasurile! …un motiv în plus, nu?! 🙂

Sănătate, iubire, armonie și-o viață fără cronometru, dragilor!