A fost odata ca niciodata un baiat sarman ce n-avea nici dupa ce bea apa.

Traia cu parintii lui bolnavi si cu un papagal.

Muncea zilnic pentru o dumicatura de paine pentru toti ai lui.

Nu avea vise, nu stia sa citeasca, nu pasise mai departe de batatura satului sau. Nu stia ca dincolo de strada finala, de la capatul satului, incepea altceva. De fapt, era atat de simplu, ca nici nu-l interesa!

Nu privea niciodata nici in stanga, nici in drepta. Nu stia nici conotatia celor doua, doar n-avea nevoie sa stie, nu?!

Nu privea niciodata in inaltul cerului, facea diferenta doar intre zi si noapte dar nu stia de unde rasare Soarele, cum arata Luna. …de stele, nici pomeneala…Ignoranta?!…eu, una, cred ca reprimare…

De ce spun asta?! Pentru ca ii placea sa cante si-o facea, Doamne, minunat. Cineva cu atata pasiune in voce-inima-suflet, nu e un ignorant, ci doar un reprimat…

Trebuia sa facem ceva!

….dar asta-i povestea, cum sa schimbi cursul acesteia??? POvestile sunt scrise de oameni si apartin oamenilor. Da-i omului o poveste si-o va trasnforma-ntr-un mit.Spune-i omului un talc dintr-o poveste si-l va transforma intr-un principiu.

Cred ca asta-i rolul povestilor: sa infrumuseteze, contureze, schimbe istorii de viata, dar in BINE, sa fie exemple si nu doar simple naratiuni.

Ce sa-i dam cantaretului patimas?!

O unealta minunata, sa-i dam versuri care sa-l inalte, sa-l faca sa gandeasca bine si frumos, sa vada si sa simta, sa inalte privirea, sa imbratiseze cu inima Soarele, Luna si stelele, sa incepe sa viseze….Deci, cantaretul nu are nevoie doar de muzica, ci si de versuri…acolo-i talcul, exact ca-n povesti…si-i putem numi rapsozi, care ne-ncanta urechile, inimile, purtandu-ne pe aripi de poveste.

Avand stihurile, rapsodul nostru a cantat despre tot ce-l inconjura, despre lume, despre viata, plante, animale, astri, iubire, cavaleri si printese.

Lumea, mai de-aproape, mai de departe, dincolo de povestile noastre, a inceput sa bata la poarta lui, curtea sa fiind prea mica pentru multime…

A devenit bogat sufleteste, a avut grija de parintii sai, de papagalul batran, de altii si altii, galbenii – monedele ce curgeau, nefiind unelte, ci doar ajutorul in si pentru comunitate.

Galbenii, multi, tot mai multi, nu l-au schimbat, ci l-au ajutat sa cladeasca, sa completeze, sa contureze in folosul comunitatii. Galbenii n-au fost un scop, ci doar un rezultat al dragostei lui pentru muzica si oameni.